Cititi articolul urmator...impresionant
O femeie dintr-un sat de pe culmile Masivului Sureanu nu a coborat in oras de 30 de ani.
Nu stie ce gust are ciocolata si nici cum e sa ai curent electric
La cei 78 de ani ai sai, Ioana Romosan nu stie ce e ciocolata, habar nu are ce e acela un ziar, televizor a vazut din întâmplare prin vecini, iar de curentul electric nici ca-i pasa.
Pentru femeia din satul Tarsa, situat la cota 1.100 in Masivul Sureanu, judetul Hunedoara, ultimul eveniment important a fost „atunci când s-o auzit ca l-or împuscat pe Ceausescu”.
Apoi, ar mai fi unul de acum cativa ani, când „Iliescu o dat pensii la tata lumea” (este vorba despre introducerea pensiilor pentru agricultori – n.r.).
Desi primeste de la stat 80 de lei pe luna, femeia nu se plânge ca banii sunt putini. Oricum, pe banii statului nu se bizuie, decât pe ce mai poate obtine de pe urma celor 16 mioare care ii ocupa cea mai mare parte din fiecare zi.
„Boaca”
„Boaca” este porecla pe care i-au dat-o femeii satenii din Tarsa, dupa denumirea din zona a clopotului unei oi. Mica de statura, abia daca masoara un metru si jumatate, îsi trage destul de greu cizmele-i mult prea mari de cauciuc, una verde, cealalta neagra.
„Mi s-or înnodat degetele. Or vrut unii si altii sa-mi cumpere altele, da’ nu le dau pe astea, ca numa în astea îmi încap picioarele noduroase. Iaca-s sparte da-mi învelesc picioarele în plastic (folie de celofan – n.r.) si merg cum pot”, spune batrâna.
Folie de plastic foloseste si pe post de umbrela. Când ploua, îsi prinde câte o bucata pe cap si, gata, poate face treaba în gospodarie fara sa aiba o mâna ocupata.
Povestea femeii seamana cu cea a oricarui batrân de la sat ramas singur. Barbatul a trecut pe lumea cealalta demult, iar fata i s-a maritat într-un sat îndepartat. De fapt, fata de Târsa, orice alta localitate este îndepartata. Dar nu de singuratate se plânge Boaca, ci de festele pe care i le mai joaca viata la tara.
În iarna trecuta, doua saptamâni nu s-a putut misca din pat de bolnava ce-a fost, iar de oi s-a îngrijit o vecina. Cu câteva saptamâni în urma, vitele unui vecin au intrat în ograda ei si i-au distrus porumbul crescut pe vreo 10 metri patrati, ceapa si fasolea avute pe o alta bucatica de pamânt. I-a fost greu, s-a tânguit pe la politie, dar, spune batrâna, a fost îndemnata sa mearga la Deva, aflata la circa 50 de kilometri de sat: „Apai io nu-s stapâna sa merg pâna acolo. N-am fost niciodata în viata mea la Deva”.
Ioana Romosan marturiseste ca ultima oara când a coborât la oras, la Orastie, a fost acum 30 de ani. La Hateg a fost o data-n viata ei, iar la Calan, celalalt oras mai apropiat (la circa 20 de kilometri), de câteva ori. Hunedoara sau Deva nu stie cum arata.
Viata de cioban
De primavara pana toamna tarziu, batrâna petrece doar vreo doua ceasuri pe lânga casa. Cele câteva rânduri de cartofi, porumb si fasole sadite în gradina nu-i iau prea mult timp cu îngrijitul. De cosit se mai încumeta din când în când, iar daca nu mai poate cheama ajutoare. În rest, sta cu oile pe câmp.
De când se mai încalzeste vremea, de prin mai pâna prin octombrie, doarme lânga oi, în staul. Le tine la aer liber, c-asa face toata lumea vara, dar ea le si pazeste, sa nu vina oaresce lighioane sa i le omoare.
„Iaca ma bag în cojoc si nu mi-i frig. Mai pun câte-o folie din plastic pe mine când ploua si dorm asa, poa sa curga apa pe sub mine ca nu-i nimic”, spune batrâna, care la 78 de ani ai sai este la fel de îmbujorata ca o fata tânara.
Boaca marturiseste ca, daca ar forta-o cineva sa traiasca la oras, nu stie cum s-ar descurca: „Doamne fereste, pai cum sa stai în casile alea mari în care sad câte 300 de oameni unu pasta altu? Îi mai urât la oras ca acolo tra sa platesti tat. Auz tu! Cum sa dai bani pa apa sî pa lemne?!”
„Nu cred ca Ceausescu-i mort”
„Ciocolata? Ce-i aia?”, „Sunteti de la ce? De la ziar? Ce-i ala ziar?”, sunt doar câteva dintre întrebarile Ioanei Romosan care aproape ca l-ar lasa perplex pe orice „orasan”. Daca-i explici, da semne ca-ntelege destul de repede.
Nu vrea însa sa creada ca Ceausescu a murit: „Or mai zâs unii c-o murit, da io nu cred. Pai cum sa-l puste cineva, daca el era stapân pasta tata tara asta?! Dumneata degeaba zici c-o murit demult de tat, ca parca mie nu-mi vine a crede!”
Ioana Romosan îti face impresia ca ar sta la povesti o zi întreaga, dar deîndata ce-ti vezi de drum, pleaca si ea sa-si caute oile ratacite printre pâlcurile de copaci. Trebuie sa le îngrijeasca bine, ca ele o vor ajuta sa mai treaca peste o iarna grea, asa cum sunt iernile la munte.
AVERE
Împacata în coltul ei de Rai
Gospodaria Ioanei Romosan înseamna vreo doua hectare de teren, împrejmuite de padure de fag si mesteacan, pe un versant de munte. Prin ograda-i trec nu unul, ci doua pârâiase care, spune ea, nu seaca niciodata. În mijlocul ograzii sta o casuta mica (de numai trei metri lungime si vreo doi si jumatate latime), fara curent electric, dar curata.
Ceva mai în spate, la fel de mica, e construita, tot din bârne de lemn, camara-n care-si tine ce alimente poate scoate din lucratul pamântului sau pe care le mai primeste în schimbul vreunui miel. De fapt, Boaca nu prea plateste în bani. Nu are de unde. Pe barbatii pe care-i mai tocmeste la cositul ierbii ori la reparatul gardului îi rasplateste cu câte un miel.